Atât am fost blondă

posted in: Eseuri de zi cu zi | 0

20161106_171333-edit-copyCândva, la început de octombrie: simt cum se luptă în mine răul şi binele, la fel cum se luptă tristeţea cu bucuria sau zâmbetul cu lacrimile. Se luptă dorința de a riposta cu înțelepciunea de a tăcea, ardoarea de a vorbi despre sine cu modestia de a asculta. Le simt intens şi, între dulci momente de linişte adâncă şi angoasă matinală, îmi trăiesc zilele în

trebându-mă: “ce fac eu pe Pământul acesta?”

Lupta asta e ca țiuitul pe care îl am în permanenţă în cap, nici eu nu ştiu prea bine de ce: de la accident sau poate de la otitele copilăriei. Acum sună tare de tot. Peobabil pentru că m-a cuprins liniştea.

De fiecare dată când mă gândesc la sora mea, îmi vine să plâng. De dor de ea, de iubire de ea, de legătură de ea. Acum, că e puțin în țară, simt că a fost mereu aici, dar mă cuprinde singurătatea amintindu-mi de timpul care ne-a despărțit şi de cel ce ne va mai despărți. Se aşeaza un nod în gât care iscă nişte umezeli cărora le dau drumul după cum bate însuflețirea. Acum, când nu e doar în chat-ul de pe facebook, o simt ca pe o dependență de care nu vreau să scap, ca pe un dar de care mă bucur cu aceeaşi intensitate şi frică. Da, balonul meu de fericire se va desumfla în curând, când ea va pleca.

Refolosesc pungile de plastic în care aduc mâncarea de la părinţi. O car pe tren fără ruşine, poate doar puţin de judecata nedreaptă a lumii. Cum aş putea? Îi respect. uneori, mi-e teamă când nu răspund la telefon şi încerc să lipesc cât mai repede crăpăturile prin care se scurg gânduri aiurea. Vor mai fi mult pe aici.

Într-o sâmbătă: beau cafea pe o bancă murdară, într-o zi care mi-a plăcut de dimineață. Aici, vremea e ca la Londra. E călduț, şi umed, şi noros. Am muncit de-am rupt la muncă încât simt că umerii mi se lasă şi că adun în spate mii de poveri. Şi fac un exercițiu: de a mă simți parte din piața Amzei. Am reuşit acum două zile, poate reuşesc şi azi. Adică să simt că sunt prezentă în viaţa mea, că o trăiesc, că observ ce mi se întâmplă şi că mă derulez cu ea. De multe ori, am impresia că trăiesc o pojghiţă de suprafaţă şi acesta mi se pare de neconceput pentru o viaţă aşa scurtă. O doamnă vinde plăcinte de casă. Un domn linguri de lemn, chiar şi oamenilor cu bani. Sunt simplă, ca ei, şi aş vrea să rămân aşa.

Azi, chiar azi mi-am tăiat părul. Nu a fost o decizie grea şi nu mă simt altfel. Era prea mult, cu toate urmele trecutului. Azi a fost călduţ şi am ascultat Katie Melua. Bineînţeles că am  fost prin piaţă să caut castraveţi şi gogoşari muraţi, să mai privesc legumele sfrijite, să mă încarc cu lumea asta de cartier care mă face să mă simt eu. Nu ştiu ce m-aş face fără cartierele cu oameni obişnuiţi.

Azi mi-am făcut salată boeuf cu pui şi am hotărât să schimb ceva. Am privit pietricica albă cu dungi încrucişate primită dintr-o parte de lume care există, dar pe care eu o ştiu doar din această mişcare de molecule albe şi porooase. M-am gândit că nimic din ce am adunat de pe munţi, de prin nisip şi păduri, dar nici din ce am primit de prin alte tărâmuri, nu e obişnuit.

Acum e tuns, ce să mai? Se poate spune că am tăiat răul din rădăcină?

Leave a Reply